Am sărit ca ars dintr-un vis frumos,
prea frumos să poată fi și adevărat,
vântul din nord îmi arde fața
cu fierul înroșit în sânge refuzat.

Alerg cu șapte deznădejdi pe bătaia de inimă
la tălmăcitorul de vise,
împovărat de lumină mă privește în ochi,
își atinge buzele cu degetul arătător,
el vede ce nu-i arăt, el aude ce nu-i spun.
O voce din adâncul nevăzut mă îndeamnă
să fiu mai mult tu, decât briza mării.

Eliberat din carcera visului
abandonez postura de mim,
strâng la piept ca pe un copil mult dorit
răbdarea pietrei, până la ivirea ghiocelului.