Mă locuiește nemilos singurătatea,
Speranțele-mi s-au stins pe rând
Și, uneori, îmi regăsesc dreptatea
Dormind, visând sau doar cântând.

Mă locuiește necinstit o piază rea,
Un soi de-a blestema frumosul
Și teamă-mi e că n-aș putea avea
Puterea să-mi îngrop în țărnă, osul.

Mă locuiesc toți demonii din lume
Căci și-au găsit în mine tihna lor
Și eu sunt o planetă fără nume,
Sunt colțul unei străzi a târfelor.

Mă locuiește amorțită neiubirea,
Un gol cât Universul în simțiri...
Din când în când îmi ostoiesc neștirea
Visându-ți mâinile cu degete subțiri.

Mă locuiesc adânc tristețile cuminți,
Nici lacrimi n-au mai curs demult.
Ah, ce n-aș da ca tu să mă mai minți,
Să tac și ție să îți pară că te-ascult!