Omul invizibil oprește alarma telefonului cu câteva secunde înainte de ora fixată să sune. Alunecă pe sub așternuturi cu grijă, să nu deranjeze căldura nevestei sale vizibile. Nu face zgomot, omul invizibil face duș. Picăturile de apă și acoladele de spumă îi trasează vertical silueta corpului său invizibil. Se privește și se vede dar nu crede că e el, ci doar ideea de corp existentă în mintea lui, în amintire, poate, de când era vizibil. Și se mai vede curat dar atât de murdar pentru ceilalți. Iubește prosopul pentru că e unica îmbrățișare primită de-a lungul unei zile. Își ia micul dejun și bagă în stomacul lui invizibil cafea, pișcoturi și niscai fructe de parcă ar fi vizibil, așa gândește și simte că nu mai suportă invizibilitatea dracului. Se îmbracă repede cu hainele sale invizibile. Pantaloni de lână care erau așa de frumoși când erau vizibili, cămașă necălcată pentru că oricum n-o vede nimeni și jersey tot de lână, tot invizibil. Înainte să iasă din casă aruncă o privire în oglinda de pe hol. Și oglinda îi aruncă lui o privire. Se reflectă reciproc. Pe el îl doare. Iese pe holul blocului care miroase a pește prăjit din bucătăria vreunui vecin al naibii de vizibil, oftează și cheamă liftul. Atunci în spate aude scârțâitul ușii pe care tocmai o închisese, vede un crâmpei de lumină ieșind din casă și formând un unghi ascuțit pe ușa liftului, se întoarce curios și-și ascultă fiul cel mic întrebând o să vii repede, tată? El încă îl vede, pentru el încă nu e invizibil. În toată cealaltă lume din casă, de pe stradă și de la serviciu a murit atât dragostea cât și vizibilitatea. Omul invizibil plânge invizibil și răspunde, tot invizibil, da, fiule, tata vine repede, o să vezi. Tu o să mă vezi. Încă.