Eu sunt un poem care poate fi devorat.
Sunt înalt, sunt brunet, sunt bărbat...
Mă pot înfășura și desfășura,
Ori de câte ori natura mi-o cere,
Ca o căpățână de varză.

Prin venele mele clocotesc zilele lui cuptor.
Nopțile lui august se răcoresc în capilarele mele.

Ochii nu mi s-au schimbat.
Au rămas cireșe de pădure:
Dulci-amărui.

Doar surâsul...
Doar surâsul
Mi-e trist.
Și aduce a toamnă târzie.


ÃŽnfloresc rar
Ca o pădure de bambuși.
O singură dată la o sută de ani.

Nu mai fac rod.
Am făcut.
Într-o noapte de iarnă,
După două pahare de vin alb, fiert,
Cu scorțișoară.

Ca adult mor destul de des dar numai de ciudă.
Sunt născut de Ziua copilului.

Eu sunt un poem care poate fi devorat.
Pot fi consumat proaspăt sau gătit.
Uneori am fost ciorbă țărănească,
Alteori ,,varză a la Cluj’’.

Când eram mic
Mama mă tăia mărunt, mărunt,
Duminică de duminică,
Și mă punea la altarul vreunei biserici,
ÃŽn genunchi,
Să mă coc, acolo...
Sau la fundul oalelor cu sarmale, cât pumnul.

(Cică să nu se prindă!)

Mă împletea cu cimbru, uscat,
Și cu alte mirodenii,
De la noi din grădină,
Și mă acoperea cu bolovani făcuți din orez și păsat
Amestecate cu bucățele de carne tocată.
Apoi arunca peste mine un ciolan afumat
Și mult, mult bulion de casă, făcut din sângele ei.

Și mă lăsa, așa, să ard pe dinlăuntru.

Până în zilele noastre...


Într-o bună zi am cunoscut o femeie
Pasionată de arta culinară românească.
Aș fi vrut să muște din mine.
N-a mușcat.
Mâinile ei erau reci,
Privirea ei era tristă.

Căuta un poem nou, de devorat,
Care să-i hrănească singurătatea.