am privit printr-o zi bătrână strânsă în ea ca un hublou
înăuntru toamna stătea pe pat și-mi mângâia tâmpla dreaptă
am deschis ochii grei
am întins un braț târziu
apoi i-am mângâiat părul ce avea culoare de râu tulbure

”nu m-ai așteptat” șoptea
și gândurile mele erau frunzele ei răvășite
sufletele ne ieșeau amândurora prin hubloul de brumă
dansau albe deasupra munților cu vârfuri de negură


”fă o cafea fără jale” spun eu
ea se ridică în rochia vișinie și melancolia îi sare în brațe ca un copil răsfățat
o iau cuminte
o așez sub cearceaful grizonat
o las să fiarbă toată tristețea cu zaț de cafea
beau cuminte din ceașca pe care cuvintele
”cea mai iubită” s-au șters de când
întregii lumi îi cădeau frunzele
beau și râd amar din ceașca pe care acum scrie doar
”cea mai ită”

toamna lasă ibricul lângă fereastra frântă de ploi
privește adânc în ochii mei înveliți de poeme nescrise
apoi șoptește cu un surâs aproape demonic
”lasă. mâhnirea e un pic mai ușoară după o cafea”