De pe același pridvor au plecat părinții,
parcă ieri,
ducând enigma pământului cu ei.

Pe ulițe, printre case
vântul trece cu nepăsare
pustiu…sunt doar eu
rănit, împușcat
de vorbele sale.

Clopotele bat când mai trece o căruță
diminețile cu rouă
chipuri palide sărută.

Ulciorul este gol, puțin crăpat
fântâna apă nu mai are
lutul vieții trecător
cine să-și mai ceară acum iertare?

Satul
este tot acolo
nu are unde să se ducă
un trup firav
pâine, grâu
Duminică.