Renaștere din cioburi

Iubirea veche,
coșmarul fără sfârșit,
dar și reînvierea,
prin care mi se renaște viața,
atât de simplu,
printr-un rece respiro filosofic,
mă transformă pe loc,
prin însuflețire și curaj,
și oprește tot ce-mi fugea
înainte printre degete.

Ultima lacrimă,
din timpul iubirii,
mi-a dat decizie și speranță,
pentru un nou început,
și nașterea aripilor,
folosindu-mă
de ironia adevărului
și onestitatea creației,
pentru că, în lupta cu viața,
timpul nu mai piere.

Dincolo de poarta dragostei,
de primăvară,
se produce
o transformare fatală,
unde minciuna
nu mai intră prin ușa din dos
și iubirea-și naște cerul,
ca-n definiția dragostei,
făcând, spre final,
mereu același joc infinit.

Noua iubire-și naște cerul,
printre aripile clipei,
și speră, după anii pierduți,
să atingă infinitul,
să ajungă,
chiar împotriva destinului,
la locul potrivit,
cu prima oprire în veșnicie,
prin uitare de sine,
timp ucis și neliniști palide.

Voi fi gata să zbor,
să construiesc noul Babilon,
într-un alt început,
mergând în sens unic,
cu dor nestins,
trecând totul până la tine,
cu lacrimi limpezi,
clipe suspendate,
dar cu speranța vie
în renașterea pașilor.