Tulpinile pădurii se înmuiau
coaja copacilor sărea bucăți
vântul crepuscular
le sufla arbitrar neatent.
De la etaj arăta ca o anemonă fără sfârșit
cu polipii icnind ici-colo sub scleroză
un vals violent
recrudescent ca o psihoză
neglijent și cu frică
sufocată
recent.

Printre copacii afectați de ciumă
niște poeți tenace în extaz creau cărări
plini de curaj
propteau copacii cu poeme groase
absurd
si absolut fără urmări.

Pădurea asta ciclic fără axe,
resuscitată permanent greșit,
se prăbușea elastic
incomplet și
oscilînd haotic între căutări,
la nesfârșit.

Zeflemitor și inocent
Vecinii mei strigau de la balcon
încurajări.