eu mă voi așeza puțin mai la stânga
(voi fenta centrul cu veleitățile lui intimidante)
de acolo lumina cade suficient de inteligent cât să
nu-mi dezvăluie absolut partea vulnerabilă mult prea feminină
cicatricea mascând războaie. îngeri căzuÈ›i. aproape morÈ›i. săruturi paraÈ™utate à l’envers.
voi simula că nu mi-am pierdut încă imaginația. nici simțul umorului. nici șarmul...
că pot continua chiar din inima scurtcircuitelor majore
că nu am nevoie decât de amintirea primei silabe cel mult a intonației
venite de undeva de sub scenă din conștiinciozitatea meticuloasă
a unui sufleor fără complexe sau din voința oarbă de a fi
nu, nu sunt mecanismul reglabil. nici păpușa fandosită. nici doar o femeie
reacționând gratuit în virtutea unei energii sterile perisabile
nu mi-e teamă de orașele mutilate. de fumul lor. de non-sens. nici de subterane.
nici de marea prostituată cu nume de cod
știu sigur cândva pretutindeni deconspirată va fi copilul orfan și
va supraviețui din renunțările noastre benevole condescendente când
vom fi îmbătrânit îndeajuns cât să nu ne mai temem de necunoscut
și nu, nu vreau să mă gândesc că nu mai am decât
două minute să mă fardez
unul singur să ies pe poartă
nici măcar o secundă să respir înainte de
a-mi face intrarea
lumina cade inteligent din aceeași parte
sunt cu mine și spectacolul poate începe