cum se deschide floare-n rugăciune
în chip smerit încredințat spre cer
inflorescențe-mâini, din păcat smulse aripi
sălaș făcându-și lângă Dumnezeu
în evanghelii heruvimii strigă al nemuririi foșnet cald
în întuneric pun iubirea. lumina ca să izvorască-n
adânci prăpastii peste iad
iar frații serafimi tot vin în cântec preacurat de bun copil
ar vrea cu noi să mai rămână... să mai rămână...
vetuste rânduri!
arhaice simțiri!
un ritm din alte lumi
bizare și pierdute...
iar noi
atât de actuali
cei neologici și stridenți,
mult-răzvrătiții,
non-conformiști în pardesie largi neajustate
cubiști în sentimente și discurs
împiedicându-ne în mod constant, orbiți trăind
sub vanitate, egoism, plăcere deșucheată
mărșăluim pe străzi anoste. seropozitivi.
nu vrem să știm
mizăm pe șansă,
pe un noroc prostesc
al nimănui
ascunși sub tălpi,
niște bacterii, gângănii retardate:
a noastră-i clipa. agonia ei.
mărșăluim pe loc și facem incizii până-n măduvă și crez
sau doar stagnăm pe picioroange slute
vertij și tulbure vedere. decizii eronate
în absolut amânăm teste,
căințe, spovedanii...
la ce bun rele certitudini?! la ce?!
mai bine o înghesuială în neorânduială
să iubești, să urăști, să nu mai simți nimic apoi
în ochii celorlalți nedomolit e prăvălită groaza din
porii dilatați ai lutului prin care
făcută zob oglinda-ntr-un impact fatal
sădește somnul ca pe glorii. putrede. letale
în ars vivendi senzual
mii de celule dislocate cerșesc azil. e-așa târziu...
o inimă. un orologiu zăngănind. denaturat. pe caldarâm din vată.
o sufocare. tristă amnezie. căzut blestem. destin?! sau ce-o fi, oare?!