Pornit-a în oastea lui Tudor, bătrâni și falnici feciori,
Pe coame de deal, pe creste de munți și pale de nori.
În astă oaste se-avântă și dârzul Dragomir
Un munte de om, cu flăcari în ochi, mânie de zbir.
Când se dădu plecat de-acasă, căci lupta îl chemă,
În tinda casei, cu sfială, trei flori îl asteptă:
Cea mai mare dintre fete îi vopsi o batistuță,
Ca albastrul cerului și ca ochii ei, mândruță;
Anișoara, mijlocia, i-o vopsi în spic de grâu
Și în raza soarelui, să și-o lege strâns la brâu;
Ilenuca, fata tati, cea mai mică,
Cât un pui de rândunică
Neavând timp s-o vopsească
I-o daruise taichi fără să se veselească,
Dar fiind comoara scumpă, Dragomir o strânse tare
Și o puse-n buzunarul unde inima-i ardoare.
Astfel se porni la luptă, al lui Tudor brav pandur,
Cu o lacrimă în ochii-i și cu doruri primprejur.
Tot trecu de-atunci prin lupte, Dragomir, oltean de viță,
Însă moartea în războaie se agață de-o nojiță,
Iar un glonț străpunge pieptul și cu fața la dușman
Cade ostoindu-și dorul pe al său bătrân suman.
Vrând pandurii să-i trimită înapoi la a lui casă
Toată averea sa rămasă,
Găsiseră-n buzunare cele două batistuțe,
Iar la pieptul unde glonțul rău străpunse
O găsi pe-a Ilenuchi, care nu mai era albă,
Ci de-un roșu viu aprins, ca un nestemat pe salbă,
Și legându-le pe toate de o creangă de stejar
Au dat turcilor să-nfulece numai plumbi și numai jar.
De atunci spune legenda că datează tricolorul,
Ce a înfrățit prin sânge Cerul, grâul și cu dorul.