Suntem prea multi copii îmbătrâniți devreme,
purtând cu noi poveri ce nu ne aparțin,
n-avem păcat dar inima ne geme,
în ochii tristi, lumini nu se aprind.

Suntem prea multe suflete proscrise,
printre ruinele unor copilării,
n-i s-au furat pe rând, culorile din vise,
însămânțând durerea în mințile pustii.

Simțim în pași trăiri ce nu pot fi uitate,
primindu-ne în lumea albastrelor tăceri,
suntem prea mulți copii cu frunțile plecate,
vânați de amintirea momentelor de ieri.