Moarte, dacă ești din cele sfinte,
nu-ți înfige gheara strâmbă
în iubita care minte,
las-o să-și ascundă taina
ce-i încețoșează chipul
și alunecă prin vreme
mai ușor decât nisipul.

Pune uitare pe durerea
ce-i macină trupul și arde,
lasă-i în gânduri puterea
care-o duce mai departe,
alungă-i din gând amarul
care roade-n rădăcini,
lasă-i dragoste cu carul
pentru oamenii străini.

Soarbe-i de pe ochi privirea
ca un giulgiu ros de ceață
și îmbrac-o în uimirea
soarelui de dimineață.

Moarte, dacă ești din cele bune,
nu-ți înfige gheara lungă
în iubiri cu pasiune,
lasă-le să se consume
cum e dat în timp norocul
să-l găsească pe oricine
pân’ s-o termina sorocul.

Și de-o fi să fie moarte,
noi vom ști, tu ești de vină
cin’ de viață ne desparte,
nu e pronia divină.