În cântul serii am chemat întunericul,
să-i pun pe umeri picioarele
ca unui fost iubit.
Cu pantofii cui, roșii făceam semne nopții,
să se retragă dincolo de ferestre
unde înfloreau merii-n grădini.
Pielea-ți absorbea lumina
ca o insulă pierdută-n apele calde
ale cerului gurii.
Înaintai cu coapsele spre țărmul opus
ca spre un liman al plăcerii
cât o fulgerare de stea.
Îngerii erau plecați de lângă noi
până și aripile lor erau ideatice,
glorioasele noastre eforturi
se lăsau duse de trup în derizoriu
și gâtuiți de neșansa obscură a clipei
am făcut din somn o înfrângere
vătuită sub plapuma frigului,
ne aștepta ca o lebădă neagră.