Singurătatea
oarbă de orgolii și plină de ifose
se-nchide între pereții îngălbeniți de uitare
și nu se lasă ruptă din trupul stingher
ce nu are putere să se depășească pe sine.

Singurătatea se întreține și regenerează ca și rutina
cu propriile mijloace fără niciun efort,

numai îndoiala și teama ucid vigoarea.

Sub stratul de pâclă se-ngrașă obișnuința,
pădurea respiră lumina cu vânat cu tot,
se urcă pe țancuri caprele negre.

Semne de limpezire capătă cerul
și razele de soare pătrund în adâncuri.

Se vor goli cupele singurătății,
orgoliile oarbe se vor topi în eter
și tot ce începe naște noi orizonturi