Noaptea își șterge ridurile,
pe cupola cerului sfinții pictează o capela sixtină.
Ochii scoși din orbite se retrag cu evlavie la loc
și-n ultima celulă se simte măreția și pacea
până se-nmulțersc stelele precum peștii.

Fiecare muritor are o stea în care se retrage
cu sufletul desprins de ultima monadă a lumii,
scara devenirii are treptele luminii în timp
fără să poarte semnele niciunui cuvânt.

Golul se retrage în sine ca într-un tunel
prin care comunică constelațiile și galaxiile.
În golul din mine se amestecă misterele
în care sufletul intră-n agonia înainte de sfârșit
fără ca gândul să depășească bariera
ce separă cele două lumi atât de diferite.