mi-e frică atunci când nu mai simt nimic,
nici măcar disperarea, întunericul, neantul...
când, obosită sau doar plictisită, pot spune și da și nu în același timp
fără să-mi pese că o afirmație ar putea dărâma lumea,
că nu-ul ar putea institui iremediabil ordinea potrivnică mie

e un sentiment ciudat atât cât îl percep
ca o legănare sado-masochistă pe loc atunci când trebuie să alergi, să alergi...,
iar tu tărăgănezi, lungești silabele, faci timpul să se târască în ritmul propriei împietriri

și cuvintele sunt palide, moartea care nu se mai oprește
și nu spun nimic pentru că de fapt banalitățile sunt nimicuri
nimicul de a te trezi, nimicul de a te îmbrăca, nimicul de a pleca pe o ușă, nimicul de a te exprima...

și nu doare, simt numai un leșin, o ieșire din, alunecarea nu se știe unde
nimic grav, nimic personal, doar o anatomie formală în derivă
pot fi la fel de bine un tu sau o ea, interlocutorul de la distanță, distanța în sine,
grădina suspendată sau pasărea îngropată în aripi,
un semn diacritic, tremurul mâinii,
ridicarea sau coborârea vocii,
o stare sau o nestare

nu știe nimeni

dar

aș vrea să pot urla, să îmi lovesc tâmplele să iasă din neauzire,

să îmi smulg pleoapele și să-mi biciuiesc privirea

ochii ăștia cer aproape obsedați, trebuie să se înființeze în jugulara lucrurilor,

am nevoie de multă culoare, mai ales de impactul cu adversarul redutabil