Să fi fost pe la chindie,
Ora nu o știu precis,
Martinică a decis
Să ia vulpea-n custodie.

Ce-i veni, doar gându-i știe,
Poate că e-nsingurat,
Căsnicia-i n-a durat,
Și-și dorește companie.

Cu botul mânjit de mure,
Și cu mersul apăsat,
Călcând ierburi le-a tasat;
Tropa! Tropa! Prin pădure.

Dintr-o scorbură bătrână,
Veverița se ivi
Și mirată-l iscodi,
Răstignită pe o rână.

-Unde ai plecat în grabă?
Zorii abia au mijit,
Parc-ai merge la pețit,
Ori prin zmeuriș ai treabă?

-Merg spre vulpe-n povârniș,
Că-mi șoptise un bursuc,
Și nu e de fel năuc;
Că aproape de măcriș,

Vizuina-i stă să cadă,
Prăvălită cam ciudat,
Și o ține-ntr-un oftat,
N-are baie, n-are cadă,

N-are nici bucătărie,
Patu-i putrezit și vechi,
Numai scaune-n perechi,
Și-năuntru apărie.

Vreau să o invit la mine,
Că am spațiu berechet,
Am și-un dar, flori un buchet,
Și n-a mai dormi pe vine...

Chicotește veverița,
-Martinel, ești un glumeț.
Hei, n-arăți a nătăfleț!
Pe dușmancă? Ea, lelița?

-Hai să-ți spun un gând de taină,
Am un mare interes,
Să nu mai trăiesc în stres,
Pacea-i caldă ca o haină...

Vreau s-o caut prin hârtoape,
C-auzii o rândunea,
Când puiul își sfătuia,
”Dușmanul să-l ții aproape!

Doar așa-i cunoști purtarea,
Planul, pizmuirea rea,
Când șade la coasta ta...”
Plec că râde înserarea!

Și s-a dus zorindu-și pasul,
Căutând în lung și-n lat,
Până locul i-a aflat,
Și dregându-și ușor glasul,

Strigă, bate în fereastră,
-O, leliță, te-ai culcat?
Nu un hoț mi te-a călcat;
Umblu prin noaptea albastră,

Eu, Martin, însinguratul,
Ah! de mers parcă-s olog...
Hai la mine în bârlog,
Că-i adânc și pufos patul!

Văd că vizuina-i mică,
Astupată cu pământ,
Te-a căinat și domnul Vânt,
Că ți-e greu, ești singurică...

Roșcovana-n pijamale,
Cu boneta peste ochi,
-Ptiu! să nu mi te deochi!
Tu glumești? Rosti agale.

-Ba deloc, dragă Roșcată,
Mi-a spus astăzi Bursucel,
Și el tare singurel;
Că ai casa ruinată.

S-o repari, nu ai putere,
Nici parale ca să dai,
La mine vei sta ca-n Rai,
Și-ți voi face orice vrere.

Vulpea n-a mai stat pe gânduri,
Căutase un rucsac,
Unde-și puse un gânsac
Și straie, vreo patru rânduri.

Au plecat printre răstoace,
Prin scaieți, măcriș, mohor,
Povestind încetișor,
Au ajuns în bună pace.

-Hai, poftește, coană Vulpe!
Iar când hoața a intrat,
Chipul i s-a luminat,
Și porni să se disculpe:

-Dac-ai ști ce rău mă doare
Că te-am păcălit cândva,
Ce-oi fi avut cu coada ta?
Iartă-mă, că rău îmi pare!

-Lasă, de acu-i poveste,
Creangă ne-a și creionat...
Iată, îți ofer un pat
Și-un cojoc când viscolește!

-Da ce bine stai Martine!
Îngăimă cu glas mieros.
Ai bârlogul spațios,
Eu ședeam printre ruine...

Au sporovăit o vreme,
Apoi s-au culcat frumos,
Ursul doarme neîntors,
Vulpea-și puse strat de creme.

Apoi coada-și pieptănase,
Oglindindu-se cu drag,
Se foi, ieși în prag...
Nu știu ce îi cășunase,

Însă brusc se răsucise,
Și lingându-se pe bot,
Golise bârlogul tot,
Și pe ușă o zbughise.

Morala aici îmi spune:
Nu te-ncrede-n vechi dușmani,
Nu devin Sfinți peste ani,
Dușmanul, dușman rămâne!