Am întâlnit o stea gata să cadă,
Avea pe frunte două cruci lăsate
Ca amintire,-n ochii de zăpadă,
Ardeau eternul lor, neîmpăcate.

Încet, fără s-o doară arsa frunte,
Întunecat, pribeag și uneori lumină...
Le-am împăcat și învățat s-asculte
Cu versul meu sfințit de Luna plină.

Plăpândă stea pe cer e încă-n viață,
Căci a uitat pământul s-o mai ceară,
I-am sărutat în vis, ruini de gheață
Și crucile din somn, să n-o mai doară

Acum i-a adormit pe brațe marea,
În legănatul ei șoptit, viseaz-o mamă,
Și îi recită-un vers sfidănd uitarea,
Dintr-un poem iubit, cu dor și teamă.