O Salcie pe-un lac cuminte, cu rădăcina fier de plug,
Se-agață plină de cuvinte de brazda negrului amurg.

Și lacu-și liniștește-oglinda, pe chipul ei să poat-ajunge
Căci apa sa suspină blândă, când vede salcia că plânge.

Și-și lasă vocea să-i recite, ecoul se ridică-n cercuri,
Par lumânări abia cosite, în ziua sfânta-a unui miercuri.

Cu ochii unui tânăr mire, oglinda lac de-ndragostită
Cuprinde Salcia-n iubire și-o leagănă ca pe-o iubită.