Bat drumul înapoi și înainte,
Dar parcă ieri și mâine sunt la fel,
Și palma mi-o întreb de ține minte,
De ce poartă o urmă de inel ?

Cobor mereu neștiutorul munte,
Pe-aceleași vechi păcate capitale,
Cu milă calc pe veștede cuvinte,
Și-apoi le-mbrac cămășile de zale.

Simt hoardele de griji plătite,
Ce cresc la fel ca stâncile pe flori,
Ademenesc culori neauzite
Și armură-mi fac din picături de nori.

Dar nu sunt singur, însoțind asfaltul,
Sunt prins în două brațe de izvor,
Se tem de ele până și bazaltul,
De stau îndrăgostit în palma lor.

Aștept aici la sânul tau de zee,
La fel de lacom și flămând ca ieri,
Mi-e sete de iubirea ta femeie,
De când s-a stins lumina unei veri.