sunt călătorul pierdut după nouă în tramvai
uscat de lehamite și bucurie după muncă
și ceilalți pierduți care merg cu mine in cârd
oamenii gri care așteaptă în stație viitorul
ultimul călător care vine la patru de la chef
scluptând pe dalele spre stație șiraguri de stele
fredonez topurile din discotecile mov din suburbii
peste hiturile din cele roșii mai mult icteric
mă oftic când plouă prea devreme ritmul nebun
crap difuzoarele zarvei de oboseală pe străzi
mă ascund sub pătura nespălatului de la colț
la fel ca în salariul magnatului rozuliu de lângă
pentru că din mine se hrănesc ciorile nebuniei
atunci când sufletele nu recunosc ce au crezut
cobor pe scările umbrei în celălalt asfalt al flămânzilor
acolo unde tot în tramvai mă aflu visător la un loc de muncă
car traiste de dezgust aurite largi grele pe podea
umbrele unui câine în lesă se arată tot mai fioroase
ceilalți se întorc de la plajă zâmbitori distanți
stelele petrecărețului se pregătesc să apună
la ora patru mijește soarele din câmpie tot mai aprins
drumul meu se deschide odată cu ziua lumii
bat în ritmul clipei ca un înotător prin umbră
parcă aș fi pierdut într-un orologiu de epocă
acul a rămas la mine și busolă și înalt
un fel de paratrăsnet pentru ciorile nebuniei
rar atins de ghearele lor sumbre de înțelepciune
omenește prea omenește viermuind printre păsări
mă ridic lent amplu de pe scaunul roșu de plastic
cobor la prima în urma cârdului de fantome pline de speranțe
iar în tramvai uitată rămâne pălăria umbrelor