Îmi chem poemele acasă,
Bat toaca cu un val de mare,
Pare un câmp venit la masă,
Pe stânca unui Colț de Floare.

Și le întreb de-au dat de tine,
Dar versul lor nesărutat
Privirile și-ascund de mine,
Într-un parfum nevinovat.

Aprind în sobă disperarea
Și le topesc pe toate-odată,
Că-s muritor ca și răbdarea,
Pe cerul tău de-aristocrată.

Și vărs într-un vulcan apoi
Ce-mi folosea de călimară,
Întreaga lavă strânsă-n noi,
De când erai un fulg de vară.

Toate zăpezile-ți voi strânge,
Să fac din ele coli de scris,
Cu lavă și un pic de sânge,
Voi scrie iar trăind un vis.

Am să îl cresc ca pe o floare,
Ascuns de gelozii păgâne,
Întinde palma din ninsoare,
Am să ți-l dărui fără nume.

Tu ia-l și pune-l în zăpadă,
Și poate Dumnezeu va vrea,
Cu-aprinse rădăcini să ardă,
Nefericirea mea și-a ta.