Nu am cuvinte care să cadă într-o dungă
am doar sunete de clopot tânguitoare
și o clepsidră ce zace-n fereastră
la capătul de apus al deșertului din viață.

Stau împrumutat de corpul tău
într-o nișă a inimii despuiat de tot ce am avut,
torn în cupe vinul negru al disperării
pentru cinstirea celor care mă uită.

După ce-l vor termina de băut
așa cum au băut și singurătatea fără noimă
voi merge pe drumuri fără capăt
până îmi vor înflori tălpile de pământ.

Aș putea câștiga frunzișul unei femei
în care să-mi ascund cusăturile pielii
prin care au ieșit aspre semnele sorții
din trupul cu nervuri de nemurire furate.

Nimeni nu-mi respiră nemărginirea deșartă,
mai mult mă arunca în spirale cu noduri,
să mă înalț rotunjind forme de cremene
în durerea înmiresmată cu mirodenii exotice.

Pacea poate zăbovi de-a pururi în mișcare.