Îmi plânge dorul după ramura cu flori
ce luptă prin grandoare și delicatețe cu frigul
întins ca spuma mării peste țărmurile sufletelor noastre.

Îmi plânge dorul după cerul clar ca un cristal
prin care ochiul meu privește marea fără de sfârșit
și fără de înțeles.

Îmi plânge dorul după gâturile lungi de păsări
ce-și împreunează singurătățile în V-uri
victorioase pe înaltul cerului.

Dorule ,tu, nu mai plânge!
Ascunde-te mai bine în inima mea
și curgi în vers odată cu ea spre amintirile minții.
Acolo poftele toate îți pot fi împlinite
căci dacă aici acum e tristă iarnă
acolo floarea de salcâm niciodată nu se ofilește.

30 august 2016