a sărit unul chel la beregata mea înjurându-mă de Seneca. n-am treabă cu societatea umană, cu pietrele, întrebările, legile, prostituatele, dar am privit fix în ochi o vrabie care dădea să moară.
după-amiază eram mulțumită de mine. lumea se scurgea printre degetele de la picioare în timp ce fărîmițam covrigi la porumbeii din piața orașului vechi.
orice oraș are o piață și un oraș vechi
fiecare om are o dambla, un fix, o slăbiciune, o amantă, un secret, o boală
fiecare nebun are un divorț în plan
orice pitic are piticul lui
un elefant închidea un bar favorabil, dar nu-mi dau seama de ce lumea-i zicea Kiesinger. vrei să spui că „vacile dau lapte” de bună voie? umblătură la umflătură, n-are cum să obțină careva acordul unei vaci în scris, cu semnătură, cu avocat, legalizări, chestiuni birocratice încă neelucidate.
stai să-ți povestesc de boala civilizației (necivilizate!)
de elevii provocatori
de drogați și de homeless
de flăcăul de pe buldozer
de javra pe care am luat-o la salon
când ai timp să-ți îngădui o speranță?
ah, nu-i vorba de sentimentalism, dar poate că mi-am adus aminte când am făcut ultima oară dragoste cu Hecaton.