tată
unde ești
îți aud glasul
îmi spui iar și iar în șoaptă
să-mi trăiesc marginea vieții în care am intrat
te ascult
tată
te ascult
unde-mi ești
să-ți cuprind umerii cu brațele
am plâns
tată
recunosc
am plâns nevăzându-te
necuprinzându-mi chipul cu palmele tale de urs blând
dăruindu-mi sărutul
da, sărutul în cruce
acel sărut numai al tău pe care mi-l lăsai
pavăză zilelor și nopților
apoi iar ne vedeam și iar mi-l dăruiai
pentru că tu
tată
niciodată nu uitai să îmi fii
atât de mult tată încât
tot ceea ce a venit după plecarea ta
a fost un infinit pustiu
în el mă rătăcesc adesea căutându-te și atunci
fug la mama și îi cuprind brațele
și mă ascund între ele încercând
măcar trăind netrăind să-i simt căldura uterului
a sânilor care m-au hrănit și zâmbetul
zâmbetul acela infinit în care și tu
tată
te pierdeai iubind-o
iubindu-ne
ca un zeu al cuvântului dintâi
scut micimii omenești
apărându-ne tăcut
cu sărutul tău
în crucea tuturor tainelor care-ți învăluiau ființa
tată...
mi-e atât de dor încât acum
îți aud glasul
ți-l aud...

Anne Marie Bejliu, 9 septembrie 2016