Dă-mi un cuțit să tai singurătatea,
Să-mpart în două clipele târzii
În care mă curtează toată noaptea
Doar umbrele pe care nu le știi

Că-mi bântuie prin suflet ca fantome
Din vremea când am renunțat, vai mie!
La reguli fără număr și la dogme
Găsind în tine-atâta poezie.

Dă-mi un condei din foc să-ți fac inele
De cununie-a depărtării noastre
Să împletesc la sânul tău castele
Pe țărmuri cu nisipurile-albastre

Și dă-mi o ploaie azi, cât mai sunt viu
Cu stropi precum părerile de rău,
Că nu îmi ești, că nu am cum să-ți fiu...
Iar tu, apoi s-o cânți în versul tău.