Prietene, nu te-am văzut niciodată,
doar oglinda pereților te știe,
de dorul tău mâinile mele s-au lungit
până dincolo de luciul lacului în care-ți
scalzi pletele tale, cândva
o punte a dorului peste tărâmuri-

atingerile naiadelor, ți-au împietrit fața
și'n țara din care'ai fost muză
de ce, lumină pustie te-ai dus, în ce cuib ai ascuns fragmente de lavă
în ce colț ai pus întunericul, când
miri prefăcuți ascund a ta contemplare
astru și cer, pereche, luna îi are.

Drum bun!
la pornirea spre casă, "sapă, sapă până când vei da de apă..
să se curme-n piept cuvântul, când s-arată
ca pământul
stele și-nlăuntru are
nu numai deasupra-n zare".
de-o simți povară, desaga de dor,
fața ta mică, de'și frânge sclipirea în
marea cea mare,
în absidiane, arată-ți chipul ușor.