mă trezesc în orașul rece
simt cum sub podeaua de lemn rădăcinile mi se mișcă greoi
deodată nu mai sunt așa tânără
deodată am suflete care se hrănesc din mine
deodată orașul mi-e haină
îl trag ușor pe spatele vechi
pe venele umflate de negură

adorm în orașul umed
rădăcinile îmi vorbesc de sub Pământ
de vreo oră cerul smolit și-a pus o broșă mare aurie
deodată îmi văd bătrânețea
deodată libertatea nu mai e o fecioară pe câmpul plin de salvie
poate așa te simți la patruzeci îmi spun
și tac cuminte în noaptea asta cătrănită
zâmbesc cumva amar și mă gândesc că broșă n-am purtat
cumva e timpul

deodată orașul mi-e haină
îl trag ușor pe spatele vechi