departe de mălinul cu flori
caut zidul ce umbra îi poartă
pereții cu iz de învechit,și poarta ce duce
la rădăcina lumii adormite,unde
doar ruinele mai picură sevă în moloz
spre a făurii noi vise acelei lumi
demult adormite dar veșnice

mă înalț în formă de spirală
și inima își căptușește durerea
adulmecând mirosul mălinului
transformat in mir
apoi scotocesc în molozul păcatelor neiertate
uitate la umbra livezii
printre crengi de măslini aplecate


cum ies din mine nu adorm, și-n chip de piatră
cine nu-și scrie în taină rolul de veci
când lutul din trup mai respiră
cineți mai pune pe frunte pana cu mir
când în lume poruncile-s mii
și în zidul din noi
atârnă păcatul.