cătăm în noi fântâni izbăvitoare
purificați să fim în văzul lumii
dar pitrocind cuvântul ca nebunii
ne întinăm din ce în ce mai tare
pe furci de foc suim fără-ncetare
ca somnambulii-n plinătatea lunii
scrâșnind în dinți blestemul care doare
întunecând speranțele luminii

la fel cum ziua-și taie venele-n amurg
însângerând apusul ca pe-o apă
arterele pocnesc în gând
și curg regretele
cămile ce se-adapă
după deșertul străbutut prelung...