De copil mă urcam prin copaci
și călăream caii pe deșelate,
mai cădeam câteodată
dar nu recunoșteam că m-am lovit.

Când m-am făcut mare nu mai aveam semne,
aveam amintirea unor întâmpări
răstignite în memorie,
un puls fără durerea cărnii înflorite
în cuvinte cu miez de fruct.

Acum sunt altcineva,
un actor pe o scenă târzie
în care trebuie să-mi învăț jocul
care oricum e o improvizație.

Lumea în care mă mișc dezinvolt
e bolnavă de așteptări neprevăzute,
este un terorism al nebunilor de aiurea
care desconsideră viața.