Mă ridicasem în văzduh, deasupra munților
Cu aripile larg deschise,
Când am zgâriat din greșeală obrazul nemărginirii.

Și în vreme ce rana se închidea
Ca și când niciodată acestea nu s-ar fi întâmplat,
Infinitul mă inspira cu poftă, ca pe un aer rece de munte,
Îmbătându-se cu mireasma sufletului meu.

Când am deschis ochii,
Din mine culorile înălțau punte
Între două inimi greu încercate de furtună, pe marea deznădejdii.
Mă reîntrupasem de cealaltă parte a curcubeului.