Ea apasă cu degetele subțiri pe clape albe
și odaia absoarbe-n pereți, sunetele
mai vălurite ca marea
și mai înalte decât coloanele
pe care se sprijină cerul în amiaza cuvintelor
când vine poezia la odihnă.

Într-o clipă vântul a întors filele
și nimeni n-a observat,
fiorul melodiei a curs limpede mai departe
ca un râu în care se botează păsările
până-și iau zborul spre înălțimi
cu flori de laur în cioc.

Ea e pianista pe frunte cu lauri,
cununa-i din sunete dumnezeiești?