când pun capul pe pernă
îmi desfac visele,
tu adormi pe-o parte
privind îngerul din fereastră.

m-ai spus că poezia nu ține de suflet
că noi nu avem nici har, nici lumină, nici întuneric destul ca să
pășim în ele ca-ntr-un templu vast,
cu aripi proaspăt ieșite din noroi.

umblăm tăcuți,
mâinile noastre făcute din rouă
și ceva ascuțit

să ne aducă aminte că nu suntem decât resturi
dintr-o visare