phoenicși de ceară

în mătasea pântecului
un strop de lumină
cât o lacrimă -
forme translucide, apoi galben
surâsul roz, roșu crescând
albastrul imens căruia
numele dor i-l va da mai încolo
și iată
piscul întâmplatului

te aruncă în albul lăptos

și toate capătă importanță
două brațe și un sân
primul plâns din preaplin
primii pași doar în gând
apoi restul, numărați-nenumărați
printre voite mărețe fapte
iluzia izbânzilor
vicii cu virtuțile confundându-se

albul nu mai este alb - nervi smulși

amestecuri adesea nedrepte
ridează obraji
coboară pleoape - obolul patimilor
un soi de înțelepțire care vine mai întotdeauna
târziu
cauți urma unui străin răstignit
niciodată în oamenii care tot mișună haotic...
cineva îți vorbise despre momentul ăsta
dar nu ai crezut că ți se poate întâmpla și
deodată se face frig, prea frig
toate se coagulează până la os
ceva sau cineva te-a ucis, mai degrabă tu

întuneric, întuneric, întuneric
definitiv și total
rostogoliri într-o coajă de lut profundă și grea
și sufletul
ca un glas de pasăre fără pasăre
ecou din ce în ce stingându-se
fostele pofte una câte una mușcând câte o notă
din cântecul rămas undeva în urmă

o lumină departe orbitoare
absoarbe ce mai rămâne din ecou
ultima ta fărâmă de ființă rătăcind
și la asta unii, acolo jos, îi zic
mântuire

alb lăptoase
oasele
află pacea

mătasea uitată, înnoită
din cine știe ce mister
te așteaptă

și tu nu mai știi drumul întoarcerii
ai devenit aidoma unui phoenix
unul din ceară și uite
iese ceva ca un Soare

totul este doar o clipă
fiindcă restul
doar replici pierzându-se
printre firele de nisip din care
doar scoica nevăzută a cerului poate face
o perlă

lumina din oameni