Se ceartă pamântul cu cerul
Spunându-i că el e mai sfânt,
Din huma sa-i curge izvorul
Ce primul cuvânt a băut.

Albastru-i ca pomul pustiu,
În toamnă, când stelele cad
Sunt fără trasură cu vizitiu,
Se vaita o clipă și ard...

La fel și eu, ca primul venit
Ce poarta în spate padurea,
Abia îi aud, un gând ruginit
Îmi bate în cuie privirea.

Acum în palmele jalei mă țin
De cruce, să nu-i iau la rost,
Dată cu milă de fostul măslin
Ce-mi ține și azi adapost.

Cobor cerul, aici pe pământ,
Și cearta-ntre noi se încheie
Când noaptea, recită în vânt
Cu dulce glas de femeie.