Nu mai știam pe unde trecea calea ferată aceea
Poate prin carnea mea să fi trecut, uitasem demult...
Și iarăși nu știam că eram miel și mielul cel Mare se ungea pe păr
Cu sângele meu, de atâta frică, crescând
Nu știam nimic, era vina suferinței mele, care creștea, și creștea, și iarăși creștea,
Ca un fel de cruce de paie ridicată sus de niște oameni de paie, ca să o ude o ploaie prea crudă
Și eram înaltă, timpul era tăcea undeva sub mine, susura de la atâta plânset care se ridica din carnea mea
Ofilită

Ca florile, toamna, sau iarna,
florile
cum își așază tulpinițele iarna
Iarna și gerul dinăuntrului era frigul și ofilirea mea.