asta îmi spunea bunica de fiecare dată
și ea ce aștepta?
niciodată nu spunea că își așteaptă moartea că doar știa rosturile vieții
ea spunea ca-și așteaptă băiatul căzut la ruși,
că nu-l credea mort. doar aștepta
și când o cotropeau așteptările lua un scul de lână, mi-l așeza pe brațe și începea să facă gheme
un scul- un ghem, un scul- un ghem și buzele i se mișcau învolburat
până când, amorțit, dădeam bir cu fugiții
târându-mi brațele amorțite
iar ea, fără să mă certe, se așeza pe marginea patului sprijinind peretele
și începea să împletească:
vorbe, amintiri, rugăciuni și rareori blesteme
dar cel mai mult îi plăcea să vorbească cu morții întrebându-i de una de alta
și măinile ei împleteau de zor o așteptare de alta zi
ca viața croită din bucăți și lacrimi
iar când ostenea sau termina lucrul
se mulțumea să spună
nu contează... am așteptat atât, o să mai aștept o zi
și viața ei s-a stins ca o lumânare
ce-a așteptat să-și ardă toată

așa am învățat eu sa prețuiesc așteptările