Când zgomotele devin tot mai rare
și străzile se-adaugă altor străzi,
știu că nu te vei întoarce
și că locul tău îl va lua mâine
o dimineață străină.
Titlurile de cărți și ziare,
claxoanele din pasaj,
mirii zâmbitori de pe Facebook,
ușile ce se închid și se deschid întruna
se retrag dincolo de orizont.
Țigara se fumează singură
în fața oglinzii ce refuză
să reflecte clipele înțepenite
pe cadrane ieșite din uz.
Mă duc la o întâlnire
pe care nimeni nu mi-a fixat-o.
Pe scară se-aud pocnete de călcâie.
Cineva sparge pahare pe holuri.
Când trece metroul, copacii ornamentali
se scutură, intră-n sevraj.
Puterea lumii se clatină
sub bătăi de ciocan atemporale.
Cineva pictează cocorii primăverii pe cer.
Trecătorii de fiecare zi au aceleași
capete, aceleași mâini, aceleași priviri albe.
Nimeni nu știe dacă vin ori pleacă,
dacă așteaptă pe cineva
ori petrec rubedenii la gară.
Nimeni nu știe la ce oră se-ntorc.
Un cerșetor înjură magazinele.
Copacii devin ireverențioși. Fac
gesturi obscene către ferestrele de la etajele
pe care nu le pot atinge
cu vârful coroanelor.
Fără tine n-are sens zgomotul.