Strig și mă aude un ecou de stea
ce-mi absoarbe sunetul și-l sparge
privindu-l mut cum se întoarce
în tăcerea ruginită de căutări pe pământ.

De fapt îmi pare o mimare de strigăt
către cineva care-i surd
și-n ochii lui se vede un răspuns luminos
ca o durere turnată-n oale de lut
pe care dacă le atingi cu degetele sună
ca un clopot al inimii.

Iartă-mă nu voi mai striga la nimeni
mă voi folosi de semnele înțelegerii
în care se topesc vorbele spuse
și-mi vor intra în sânge fără să știu
în fiecare clipă smulsă vieții.