geana zorilor ne lasă liber hubloul către veșnicie
(ar trebui să-i probăm mocasinii mai des)
pătrundem fără toiag
în marea cea roșie
smulgându-ne pleoapele
învățăm mersul cu furtuna-n ataș maleabil
curajul de-a fi noi înșine ne arde
epiderma gândului
desăvârșirea lui aproape ne șterge amprenta materiei

credința
înghesuită cu sfială în teaca trupului
a prins inevitabil rugină
(umezeala îndoielii e corozivă)
de la tribuna zilei amanetate pe-un coltuc de abis
totul vorbește despre pierdere
mama agățată de auricul
îmi developează în sepia iubirile
din ventricul goarna dezacordată a tatei
creează premisele unui coșmar apocaliptic
din piroane nu se mai poate duce-n spinare nici o
golgotă străină
asumarea eului cosmic este cea mai abrazivă
desăvârșire

clopotul spart al inimii
nu-și recunoște gama criptată-n teluric gravitația
poate să frângă zborul cel mai înalt
strivită de păsări
iubite
iartă-mă că inspir prea mulți nori
din lăcomia de-a te-nfășura în jurul tuturor atingerilor
în laguna coapsei luxuriante
grandioase emoții
produc spectaculoase dizlocări
somnul se crapă în unghi ascuțit
fructele misterului își lasă amăruie savoare
pe limba fiecărei celule
lumina pulsează de ploi văratice în artere
curcubeiele fac vocalize în blândețea
curburilor
altiștii voluptății își desăvârșește tonalitățile
aprinzând sângele

când își pierde sunetul ancoră
urechea se denunță pe sine ascultând
murmurul sufletului
focul începe să-și toarcă adâncul
verbul ascet
scrie în respirația noastră taina creației
singuri în univers
eu&tu

desăvârșim un poem
sorbindu-ne în smerenii literele
ca pe agheazmă