Din gura de leu, mai flămând, mă voi naște
Eu, ca un pistil, care scurt va străpunge
Prin aerul rar, ce din drumuri mă paște,
Umbra din urmă știind că m-ajunge.

Ușor, pe o frunză, m-aștern lângă tine;
Pământul și cerul, de mâini ruginii,
Se țin într-o boltă, iar bolta ne ține
Departe de fulgii din ierni timpurii.

Iubește-mă până ce toamna mă pierde
Sub frunze uscate de tei și castani,
Iubește-mă azi, când timpul e verde,
Iubește-mă-n ore, secunde sau ani.

Dar ceasul de seară se-oprește – ne-oprește – ;
Privindu-ne-n ochi și privindu-ne fix,
Ne spunem zâmbind, nebunește, „iubește...”,
Apoi ne prelingem, vâslind de pe Styx.

25 august 2016, Constanța