viața mea de până acum e o metaforă
și nu mai contează decât ce va fi

am cea mai nebună poftă de râs traversând podul Viilor
la ora 9 seara
printr-un întuneric deplin
nu-mi mai înțeleg sentimentele, emoțiile
și vântul izbește felinarele și trupurile corbilor
sub aripile cărora dragostea
zace ascunsă
năpustindu-se în zbor peste orice nebun
la ora 9 seara
când ploaia abia a început să cadă

de parcă lucrurile din jurul meu nu ar mai fi plâns de mult timp

viața mea de până acum e o metaforă
numai faptul că m-am îndrăgostit
numai faptul că râul tremură în lumina
clipelor din inocența copilului care nu își iubea decât părinții
care nu-și săruta decât păpușile din nămol
pe ascuns
pentru că nu păreau de pe lumea asta
numai inima izbind în piept și
zvârcolindu-și arterele
numai faptul că trece multă vreme
până ajungem să ne cunoaștem din nou
face timpul
să înainteze spre vârsta lui dintâi

în ploaia asta nebună
trec de cealaltă parte a barelor de metal
și întorc o secundă spatele omenirii
trag aer în piept și îmi spun
că, într-o zi, oamenii se vor plictisi de ploile lungi
și de cerul negru
și nu va mai exista niciun motiv
pentru care cineva și-ar aminti cum un nebun
s-a aruncat
la ora 9 seara
în apele râului
de parcă pământul i s-ar fi retras ușor de sub picioare
ca o amintire
chipurile își pierd fețele și forma, și trupurile
dar nu e posibil

de cealaltă parte a lumii sunetele au murit demult,
iar peste combinatele din ciment și fier
norii se vor prăbuși ca o avalanșă de stânci
amuțite de dragoste

nimeni nu mai supraviețuiește despărțirilor
într-o lume de suflete schiloade.