la noi plouă zilnic
și apele au ajuns
la gândurile pescărușului
în măruntaiele grinzilor cu tei
până la creștete ne vin ploile
până la deasupra-ul din noi

lichefiate în sânge
cuvintele se aud mineral
o piatră își dezvelește în sfârșit
împietrirea
vezi acolo
o parte din palma mea întoarsă
sentimentul răsturnat
(poate cerul?!)
așteptând ziua
lunecușului albastru

neastâmpărate în goliciune minuscule tălpi
desăvârșesc marea apocalipsă
înspre altceva
din aripa de sub mine
crește o pasăre sau un lotus
cu ochi terminându-se în om

trec pe lângă biserici înaltele
sfinții au chipuri întrebătoare și
mă arde roșul
veșmântului ce le mângâie rana
o torță îmi împinge privirea
dincolo de pământuri
cum mai sunt! cum mai sunt!