după dealuri e tăcerea.
e soarele anemic care se strânge ca un
cap sufocat într-o pungă.

ultimele răsuflări sunt razele roșii, niște linii
care străpung aerul, lungindu-se în
vârfuri de săgeți ascuțite.

amortizoare de dureri funcționează silențios.
trăim încet și controlul vine ca un stroboscop, amețindu-ne.

după dealuri e vara. mersul prin vară ne spală trupurile
e o a p ă cu detergent care spală tot
ne spală fețele ca pe niște geamuri să fim strălucitori, curați.

după dealuri,
poți ascuți cuțitele. fiecare pentru fiecare durere.
câinii aleargă cercuri cercuri în jurul nostru.

după dealuri poți să te înjunghii ca pe un animal
dus la abator și nimeni care să te salveze.

aceasta este tăcerea: nu mai e frica, nu mai e nesiguranța.
muzica dealurilor îți intră în sânge ca o perfuzie și durerea dispare.

ești acum un animal aproape mort, cu ultima suflare,
uitându-te în sus către stele.
mersul prin vară a îmblânzit animalul din tine. i-a dat să mănânce
liniște și fân și mult soare.

compulsiv te trezești din când în când și respiri.
după dealuri, știm că viața e atât:
resuscitări în serie, câini care se învârt în jurul tău,
încercând sa-ți muște inima.

și soarele ca un stroboscop care să-i țină sub control.
fiecare șoc electric pe care-l
încasăm ne face să ne scufundăm mai adânc,
între dealuri, ca lifturile.

pe dealuri un singur afiș cu litere ca niște păsări speriate: aduceți fricile înapoi.
s-a făcut noapte, câinii au plecat și durerea nu poate supraviețui de una singură.