nu m-am răzvrătit după moartea tatălui,
am inventat o bucurie mai rară ca jocul,
acolo unde ți-e greu să crezi, să te arcuiești
după anotimpurile deja uscate ce curg în pământ.

nu i-am dat morții binecuvântarea mea,
nici mulțimii măcar un cuvânt care să hrănească copiii.
strașnice sunt umbrele vinovate de timp
și necuviințele crescute pe umeri.

văruiesc din nou odaia sicriului, cu un cântec desculț
așternând cuvinte sortite unei alte visări, sculptate
ca umbra păsărilor, să rămână vinovată iertarea
pe dinăuntru, ca o lume de sfinți și poeți.

am rămas tânăr, tată, în crucea lumii
ca un strigăt de piatră neșlefuită...