biet suspect de sorți comune
îți păzești ultimul pas ca pe o avere
și nu apuci să te întrebi de ce simți în ceafă o suflare rece
ca niște măști care-ți suflă îndoieli
ori ce dracu urzește valul la mal
că te apuci să strigi ca un disperat:
mai stau, mai stau, mă, mai stau. și stai.
salamandra din părul tău își deapănă viața în ritm propriu
ard adevăruri pe mere stricate
mâinile stau cam așa:
în așteptarea cerului
în umbra pământului
în zgomotul pietrei
în dansul nopții
în luna plină
în timpul mut
ești apoi acuzat de suspect al sorților comune
oh, nu, spune bătrânul pescar
timpul după ușă stă ascuns
el trage cu urechea
apoi face schițe de război
acest timp hoinar
a șoptit destinului să ne piardă
a șoptit iubirii să ne aibă
a șoptit fericirii să ne plângă
și a zâmbit lumii ăsteia fără de capăt
și fără de tine
să te duci, hăt, să te duci
departe în departele departelui
să apuci de gât sângele și să nu-i mai dai drumul.
bagă în tine viață și mergi dracului la vedere
cunoști mâinile strivite de ghilotină? ia zi, le cunoști?
mâinile care-au scris
privit
mângâiat
așteptat
mâinile care-au întrebat:
de ce un capăt mereu te ajunge?
de ce înțelepții idioți de profunzi ai lui Rembrandt scriau de speranță?

întinde și tu picioarele goale în apa care spală pietrele
să te faci alb împreună cu mine, biet suspect de umanitate.