M-am întors, de fapt nu plecasem din labirint
și niciodată nu-mi uit disperarea
când nu ajung în pântecul cuvântului
să nasc la vreme forma înțeleaptă
în care se-mbracă
nepotrivirile dintre noi.

Ultima încercare e cea care mă înalță
în sufletul tău ce se închide treptat,
timpul se ține de mine cu fiecare mână
până scap din strânsoare,
șă țin calea năravului moștenit
de a mă strânge de pe drumuri
oricât de multe ar fi.

În piele mai strâng o parte din trupul pierdut
și pășesc în vârful picioarelor
prin tăcerea ta închisă-n casă
cu speranța c-o să-ți ating cu degetele
inima din cercurile flămânde
ce se rostogolesc printre pietrele așteptării.